Nu va suparati, v-ati pierdut gunoiul!

Asteptam zilele trecute pe cineva, in masina, in parcare, in spatele unui gard, pe locul din dreapta, privind in gol si plutind in ganduri legat de o discutie importanta ce tocmai o avusesem : vrea? nu vrea? oare l-am convins? oare am facut bine? daca nu el atunci cine? cand? cu cat?

Dintr-o data ceva din strada, de dincolo de gard ma smulge din ganduri … Nu era decat un gunoi aruncand un gunoi pe strada. Nimic nou, e o imagine cu care sunt atat de obisnuit de 20 de ani, desi, cred ca ai observat si tu ca se practica mult mai putin decat in anii ’90 cand aproape oricine arunca aproape orice aproape oriunde.

Interesant a fost cum romanul nostru a procedat: in coloana de masini de la semafor, se deschide putin o usa dreapta-fata. ‘Coboara’ o mana si lasa subtil si repede un pahar de plastic pe asfalt dupa care mana urca si usa se inchide.

Subtilitatea, gentiletea, delicatea puse in gestul de a arunca un gunoi pe strada au fost cele ce m-au aprins si mai tare decat de obicei. Cand esti atat de mitocan incat sa ti se para normal sa arunci un gunoi e rau, cand ai o viata atat de goala incat sa nu te doara sa arunci un gunoi e rau, dar sa fii constient de ce faci, sa-ti fie rusine sa fii vazut ca arunci gunoiul pe geam si totusi sa o faci mi se pare grav. E practic diferenta de la ‘din culpa’ la ‘cu premeditare’.

Si asa ma strafulgera si mai tare un gand ce-l am de ceva vreme si dupa el un potop intreg de alte ganduri creand un scenariu in mintea mea fierbanda:  fug, iau paharul,  deschid usa si ii spun pe un fals ton inocent, dar incarcat de ironie si involuntar tradand de starea de nervi: nu va suparati, v-ati pierdut gunoiul!

Si sub inflenta efectului bulgare de zapada, scenariul devine dramatic: masina porneste sau indivizii devin agresivi iar nervozitatea mea se transofrma in furie cu manifestari asupra lor si/sau a masinii. In cateva secunde vulcanice sunt inger si demon  razbunand natura, orasul, bunul simt, normalitatea,  nervii mei si educand niste mitocani cu o lectie greu de uitat.

Si atunci brusc ma scoate din film sentimentul de vinovatie. Si ma simt rusinat, scenariul a mers prea departe, am cazut prada furiei si, desi mi-am refulat nervii de moment si cumva am o stare de bine, stiu ca violenta nu este raspunsul corect niciodata, nici macar printre gunoaie. Si in avalansa de ganduri si trairi se furiseaza si vinovatia propriilor scapari din trecutul nu suficient de indepartat : o guma de mestecat, un muc de tigara pe care m-am plictisit sa-l tin in mana sau mici materiale perisabile cu care atunci m-am mintit: hai ca-s neglijabile sau dispar in 2 zile.

Si revenit la realitate, inca cu ochii pe masina ‘criminala’ ce avansase cativa metri vine in sfarsit si intrebarea evidenta: faci ceva viteazule??? sau doar nasti scenarii?… doar nasc scenarii….

Ca masina incepuse sa se indepartez si poate deja era prea tarziu cat am fost cufundat in filme, ca eram pe o stare de fundal prea prinsa in alte realitati, ca trebuia sa ocolesc 30 de metri de gard, ca era mai simplu sa nu fac nimic, ca de fapt nu eram asa de viteaz si aveam jene, ca las pe data viitoare ca bla bla bla bla bla. Dupa cum vezi, ne gasim foarte usor, motive si explicatii pentru a ne convinge ca e ok sa nu facem nimic! Si nimic am si facut si sa-mi fie rusine! Si imi este!

Morala e evidenta si nu vreau sa te plictisesc cu ea, asa ca iti subliniez o alta concluzie:
Cum in fiecare rau exista un bine si anume lectia de viata pe care trebuie sa o inveti, nu trebuie sa te consumi cu a-ti da palme si cu regrete pentru ce ai facut, sau in cazul de fata, ce n-am facut, fapta fiind deja consumata si de domeniul trecutului. Important este sa iei taurul de coarne si sa analizezi situatia, sa te analizezi pe tine cu curaj si sinceritate, sa nu te minti frumos. De ce am procedat asa? Am am fost slab, comod, lenes, indiferent, defecte pe care mi le regasesc si in multe activitati de zi cu zi.

Doar analizandu-te gol, neimbracat in minciunele frumoase, in scuze si explciatii poti sa vezi cu adevarat problema! Nu poti rezolva o problma daca tu nu stii care e de fapt ipoteza cum nu poti vindeca efectele unei boli fara sa depistezi boala. Si nu poti sa o faci decat daca ai curajul sa te vezi cu adevarat. Daca iti coafezi situatia (cum facem in 99% din cazuri gasindu-ne explicatii : dar poate pleca masina si ma trezeam fugind ca un bufon pe strada, dar poate fiind doi erau mai mari decat mine si ma luau ei la bataie, dar daca lasam masina goala, poate-mi fura cineva geanta) nu faci nimic altceva decat sa maturi praful sub covor, dar el va mai iesi la suprafata.

Te minti frumos, dar de fapt nu intelegi si nu inveti nimic si pe viitor vei face la fel. Chiar daca iei calmante, pana nu vindeci boala durerile vor aparea din nou.

Viteazul las si lenes din povestea de mai sus nu e cel mai bun exemplu pentru ce-ti zic aici, dar o sa mai reiau ideea si in alte povesti.

Si pentru ca esti om, si ne e asa normal sa gresim, nu te supara prea tare pe tine, nu te certa prea tare pentru ‘monstri’ pe care-i descoperi analizandu-te pentru ca, s-ar putea, pe viitor sa nu mai ai curaj sa ‘deschizi cutia Pandorei’ si sa preferi sa te minti frumos iar asta tocmai am stabilit ca nu te ajuta decat pe moment.

Si sa ma crezi pe cuvant ca pentru mine viata a inceput (incet incet, nu-ti imagina ca ceva se intampla brusc) sa fie mai buna, mai frumoasa, mai curata de cand am inceput sa ma iau in primul rand ‘la tranta’ cu mine si nu doar cu cei din jur .

Si stii ce mai e minunat aici? Ca atunci cand vezi in altii defecte pe care ai avut curajul sa ti le asumi vei fi mai tolerant si mai intelegator cu cei din jur, mai capabil de sentimente bune, mai intelept si nu in ultimul rand mai fericit!

Iar legat de povestea paharului, tu sa nu faci ca mine! Dar nici ca el!

Nu fi viteazul cel las, Nu fi indiferent, Nu fi gunoi ! Fii om!